Rinoplastia: 6 luni mai tarziu

Incep cu o poza after ca sa fie incurajator. Nasucul in toata splendoarea lui, fotografiat cu maiestrie de Andrei Nemes - thank you!

Incep cu o poza after ca sa fie incurajator. Nasucul in toata splendoarea lui, fotografiat cu maiestrie de Andrei Nemes - thank you!

Astăzi sunt tentată să mă lansez într-un rant interminabil împotriva generalizărilor ridicole (dacă mai citesc un status pe facebook despre cum "generația noastră este atât de superficială", jur că mă las de facebook for good), a pseudo-feministelor care adoră să deteste alte femei pentru că pur și simplu nu sunt ca ele și a body positivity-ului împins la extrem. Dar în loc să fac asta și să aduc și mai multă mizerie pe internet, prefer să vă povestesc despre operația la nas pe care mi-am făcut-o acum 6 luni, așa cum mi-ar fi plăcut și mie să citesc înainte să mi-o fac.

1. De ce am facut-o?

Pentru că aveam un nas mare ca o pătlăgică, de care am fost conștientă și complexată încă de la pubertate. Nu m-a ajutat prea mult nici genetica (noi, cei din familia Cheregi, avem nasuri unice - un mod cosmetizat de a zice "prea mari"), nici faptul că pe la 12 ani am primit un pumn de la un coleg (din greșeală, although I'm still keeping a grudge) direct în nas. De acolo am rămas și cu o deviație de sept de mai mare bucuria.

Cu toate astea, de fiecare dată când spuneam cuiva că vreau să îmi fac rinoplastie (ceva ce îmi doresc încă de pe la 16 ani), se grăbea să îmi spună ceva de genul "Aaa, de ce, ai un nas perfect normal!". Într-adevăr - aveam un nas perfect normal, dar eu mă simțeam complexată de forma și dimensiunea lui și voiam o soluție.

Cred că la capitolul "de ce", fetele cu nas mare sau ciudat (I salute you) vor înțelege din prima, cele cu năsucuri mici și perfecte vor zice "A, dar aveai un nas cu personalitate", "de ce să fim toate la fel", "e atât de minunat să fii unică". Mda.

2. Cum am facut-o?

În urma mai multor recomandări, după ce am stalkerit și studiat fete cu nasuri, doctori esteticieni și clinici, am hotărât să mă operez chiar aici, în Cluj, la domnul doctor Fodor Lucian. Pe domnul doctor îl găsiți aici, și sper să mă credeți pe cuvânt că singurul motiv pentru care îi fac reclamă gratuită este faptul că sunt mulțumită 100% de tot procesul, și de rezultatul final. Brace yourselves, o să-l mai laud de câteva ori pe parcursul articolului.

Bun. Odată decizia făcută, cam cu două săptămâni înainte de data pe care o voiam pentru operație m-am programat la o consultație, în cadrul căreia domnul doctor mi-a spus că am deviație de sept, mi-a explicat procedura, mi-a pus întrebări despre sănătatea mea și am programat operația. De asemenea, în cadrul acestei consultații am discutat despre ce înseamnă un nas frumos. Am ajuns la concluzia că it's best to trust your doctor, sau și mai bine - choose a doctor you trust. Degeaba îi spui tu doctorului că vrei nasul așa și așa și așa, oricum știe el mult mai bine decât tine. 

În continuare a trebuit să îmi fac niște analize de sânge și să le trimit prin e-mail domnului doctor, lucru care nu a luat mai mult de 20 de minute.

În ziua operației, nu am avut voie să mănânc nimic după ora 8 dimineață. Operația era programată la ora 3, așa că am stat ceva timp fără mâncare. Îmi aduc aminte că Bogdan m-a dus cu mașina la Interservisan, și avea emoții maxime pentru mine (deși încerca să nu lase să se vadă), în timp ce tot ce mă puteam eu gândi e "doamne, mi-e atât de foame, să se termine odată ca să pot să mănânc".

Next. What was next? Am așteptat o vreme în salon la Interservisan (saloanele sunt de 2 persoane dar am fost singură), după care am intrat în sala de operație, mi s-a făcut o anestezie generală printr-o perfuzie și...gata. Am adormit. Operația a durat între 30 de minute și o oră, și m-am trezit în salonul de terapie intensivă. Nu mă durea absolut nimic, eram chiar destul de veselă. Deja fusesem bandajată bine la față, dar mi-am făcut un selfie și deja se vedea o curbură nouă la nas. Iupi! Mi-au pus o perfuzie cu glucoză ca să îmi astâmpere foamea, am mai stat un pic pe acolo, apoi m-au dus în salonul meu.

În nas îmi fuseseră introduse două tubulețe de silicon, prin care inițial am putut să respir, dar care s-au înfundat foarte repede cu sânge și alte nebunii. Îmi aduc aminte că asistentele tot veneau să îmi facă spălări, adică îmi împingeau cu o siringă fără ac ser fiziologic (adică apă cu sare) prin tubulețe. Lucru care nu pot să zic că a fost prea plăcut, dar, asculta-ți-mă cu atenție, NU DUREA NIMIC. Spălările astea mi le-au tot făcut cam tot la două ore, parcă am mai avut ceva perfuzii, apoi am mâncat un iaurt și am dormit. În tot timpul ăsta eu mă simțeam super ok, nu eram obosită, nu mă durea nimic, puteam vorbi, mă puteam mișca fără nicio problemă. Când m-am culcat mi-am așezat pernele așa încât să dorm ceva mai verticală decât de obicei, așa încât să nu mă umflu prea tare. A, și în tot timpul ăsta îmi puneam un fel de ochelari foarte foarte reci pe zona din jurul ochilor, ca să mă dezumflu cât mai repede și să nu mă prea învinețesc. M-am învinețit oricum, dar era de așteptat și fusesem avertizată că așa va fi.

Am reușit să dorm chiar ok, dar mi s-au înfundat iar tubulețele și n-am putut respira decât pe gură, ceea ce a făcut ca gura să mi se usuce cum n-am simțit niciodată. Am mai primit niște spălături glorioase, am primit acasă niște apă și o siringă ca să îmi fac spălături și singură și m-au trimis acasă. În restul zilelor, m-am umflat gradual în zona ochilor, deasupra bandajelor, m-am învinețit întâi în nuanțe de albastru, apoi vișiniu, apoi verde, galben și apoi au trecut toate vânătăile (cam la 14 zile de la operație); după câteva zile (3?) am mers din nou la control și mi s-au scos tubulețele (experiență de care mă cam temeam, dar din nou - a fost inconfortabil timp de 3 secunde, nu a durut deloc, apoi am luat o gură de aer (pe nas) atââât de satisfăcătoare. După câteva zile de respirat numai pe gură, să poți respira pe nas e incredibil. Ok, luxul acesta nu a durat prea mult, pentru că foarte curând mi s-a înfundat din nou nasul și n-am mai putut respira pe el vreo săptămână. În zilele când mă recuperam, I took it easy - am stat mai mult în pat (în poziție mai mult verticală), mi-am aplicat gheață în jurul ochilor, am dormit destul de mult. Dar în niciun moment nu m-am simțit mai rău decât, să zicem, în cazul unei răceli minore. Spre finalul recuperării am și ieșit din casă la plimbări și cumpărături cu Bogdan. Toată lumea se uita cu milă la mine pentru că eram pansată și plină de vânătăi, ca o veritabilă victimă a violenței domestice.

După 7 zile de la operație, am mers în sfârșit să mi se scoată bandajele. Eram încă vânată (mai mult în nuanțe de galben, cu câteva pete mai bine definite movulii) și puțin umflată, așa că știam că nu voi arăta ca în cea mai bună zi a mea. Deja, sinceră să fiu, eram așa exasperată de respiratul pe gură încât tot ce îmi doream era să fie totul ca înainte și să just get this over with. Stupidă gândire, știu. Scosul bandajelor a fost...again, nu deosebit de plăcut, dar nu a durut absolut deloc (I can't stress this enough). Primul meu gând când m-am privit în oglindă a fost "shit, e prea mic". Dar mi-am amintit experiențele altor prietene care au trecut prin același lucru și m-am calmat rapid, m-am dus acasă, m-am machiat bine (cu 5 straturi de concealer) și m-am privit în oglindă din nou. Arătam....amazing! Atât de bine și de natural încât primul lucru pe care mi l-a spus Bogdan când a venit acasă nu a fost "oau, ți-ai scos bandajele" sau "mamă ce nas mic/mare/frumos/diform ai", ci a fost "Doamne, de ce ești machiată așa?". Ok - nu prea le am cu mascatul vânătăilor prin machiaj. Recunosc. Dar năsucul era perfect.

Fast forward to today: au trecut 6 luni, nasul mi s-a dezumflat aproximativ 80-90% (mai am foarte puțin până la forma lui finală, dar transformările nu au fost imense de la operație până acum, doar s-a dezumflat puțin). Vânătăile mi-au trecut rapid, ce a trecut mai greu a fost un capilar spart în ochiul drept, care lăsa o pată mică de sânge și a trecut cam într-o lună. Nu îl simțeam, doar îl vedeam în oglindă. 2-3 luni de la operație mi-am făcut zilnic masaj la nas, așa cum m-a învățat domnul doctor, ca să îl ajut să se dezumfle mai rapid. Pot spune că primele zile de masaj au fost senzația cea mai apropiată de durere pe care am avut-o cu operația asta; simțeam cumva că nu e nasul meu, era încă amorțit, dar era super ciudat. Nu știu să descriu. Că o mingiuță amorțită în interiorul nasului meu, pe care o mișcam cu mâna. Cel mai ciudat sentiment, but then again - nu a chiar durut. În rest am revenit la toate activitățile mele obișnuite, inclusiv înot.

Before/after. Nu eram urata nici inainte, nu sunt nici acum vreo frumusete deliranta. Dar nivelul de incredere in mine mi-a crescut considerabil.

Before/after. Nu eram urata nici inainte, nu sunt nici acum vreo frumusete deliranta. Dar nivelul de incredere in mine mi-a crescut considerabil.

3. Doare?

NU!!! Nu doare nimic. Vă rog să mă credeți pe cuvânt - cel mai rău a "durut" atunci când m-au înțepat în braț că să îmi introducă anestezicul. Care, hai să fim serioși, e o durere de 1 pe o scară până la 10.

Alte disconforturi, foarte tolerabile:

- Nu poți respira pe nas destul de multă vreme; ziua e ok, dar noaptea ți se usucă gura rău, rău de tot; îi dăm nota 4/10 pe scara disconfortului.

- Când ți se scot tuburile de silicon din nări, la câteva zile de la operație, e puțin ciudat. Dar senzația de respirație liberă pe nas e priceless; 2/10.

- Scoaterea bandajului nu doare, dar zona e sensibilă și nu e foarte plăcut să îți umble nimeni pe acolo. Vă asigur totuși că domnul doctor a fost mai mult decât delicat. (Ați avut și voi experiențe cu asistente medicale comuniste care te manevrează de parcă ai fi ultimul om insensibil? Sunt un pic marcată și de aceea apreciez oricând delicatețea cadrelor medicale); 2/10

- Ok. Asta a fost pentru mine cea mai dificilă. Imediat după scoaterea bandajelor, domnul doctor mi-a arătat cum să îmi masez nasul. E o mișcare de sus dintre ochi până la vârful nasului. Nu doare, daaar senzația e atât de ne-naturală încât eu a trebuit să stau jos un moment pentru că am amețit. E destul de ciudat când îți face altcineva, e ceva mai ok când îți faci tu, dar după prima săptămână sensibilitățile astea se reglează and it gets much better. 7/10, pentru că e super ciudat.

- De atunci încolo, dacă te lovești din greșeală la nas, te va durea. Am pățit de câteva ori, dar mi se pare puțin obvious să spun că atunci când te lovești, te doare. Mai ales dacă te-ai operat de curând. Îi dăm nota 3/10, pentru că EVIDENT că lovitul duce la durere. Mai ales dacă ești clumsy cum sunt eu.

4. Cat dureaza recuperarea?

În 22 septembrie la ora 3 m-am operat; ziua următoare la prânz eram deja acasă. În prima săptămână mi-am ținut cât de mult am putut comprese reci pe ochi. (OK - încerc să par cool, dar de fapt nu erau comprese, erau pungute cu mazăre congelată. Doctor's advice). În a doua săptămână le-am ținut ceva mai puțin. 

Disclaimer - nu dau sfaturi post operatorii aici, încerc doar să imi descriu experiența ca să știți ce v-ar aștepta sau să știți că nu sunteți singure în suferință. Cu siguranță ar trebui să faceți exact cum vă spune doctorul.

Bun. Next. La o săptămână de la operație mi-am scos bandajele. Aveam încă vânătăi, dar cu puțin machiaj se puteau acoperi. La 8 zile de la operație, deja am avut primul job, mă simțeam excelent și nu se vedea nimic. Tot în ziua aceea am mers în vizită la niște prieteni care mi-au spus că nu am arătat niciodată așa de bine

În două săptămâni mi s-au dus vânătăile de tot, într-o lună mi s-a curățat vasul de sânge din ochi de care vă ziceam mai sus. Era destul de mic și puțin vizibil, trebuia să te chiar uiți în ochii mei că să observi. Și am înțeles că asta nu se întâmplă decât în cazuri rare. O lună sau 6 săptămâni nu am avut voie să port ochelari de niciun fel - nu mai țin minte numărul exact pentru că am început să port ochelari de vedere doar de curând și la momentul respectiv nu le-am simțit lipsa. 

Acum, la 6 luni de la operație îmi pot atinge și manevra nasul ("sufla" e mult spus, dar de bine, de rău, îl cam suflu) fără absolut nicio durere sau amorțeală ciudată. Înainte să ies din casă mă dau pe față cu cremă cu factor de protecție 50. In rest - nimic schimbat... only my self confidence. 

5. De ce conteaza?

Știu că deja m-am întins un pic cu postarea asta; dacă ești sigură că vrei să-ți faci o rinoplastie, ai toate informațiile despre experiența mea mai sus. Dacă ești cineva căruia îi place să judece oamenii care apelează la astfel de intervenții sau o persoană răutăcioasă la modul general, citește, te rog,  mai departe.

Cu toții facem mici ajustări la felul cum arătăm. Mai ales noi femeile facem o grămadă de lucruri care nu ne sunt neapărat necesare, începând cu grija pentru părul nostru (șampon, balsam, mască, ulei), continuând cu pielea (epilare, cremă, luciu). Ne machiem, ne punem gene false, extensii, unghii. Dacă avem dinții strâmbi, ne punem aparat dentar, îi albim, ne punem fațete. Dacă simțim că avem câteva kilograme în plus, ținem dietă și facem mai mult sport. Dacă nu ne place culoarea părului nostru, o schimbăm. Cam tot ce am scris aici e general acceptat de majoritatea oamenilor ca fiind ok. Totuși, operațiile estetice sunt chiar și în 2017 un subiect tabu. 

Am un singur quote care îmi place destul de mult: "The least impressive thing you can be is beautiful" - și cred în el cu tărie. Dar mai cred și că pentru a fi un om de succes, trebuie să ai încredere în tine și în corpul tău. Atâta timp cât am investit 22 de ani în a fi în stare să leg două vorbe, am citit cărți nenumărate, făcusem la vremea respectivă 3 ani de facultate (și mă mai așteaptă încă atâția), sunt în stare să plătesc singură o astfel de intervenție și am un om lângă mine care mă iubește orice formă a nasului aș avea, cred că îmi permit să investesc puțin și în felul cum arăt fără să fiu categorisită automat drept "superficială" sau "frustrată". Cred în a fi humble, nu îmi propun să devin vreun supermodel peste noapte, dar cred și că trebuie să faci ce ai nevoie pentru a te simți bine în corpul tău. Dacă lucrul care îți crește ție încrederea în tine sunt extensiile de păr, implanturile de sâni, sau o față fără pic de machiaj, go for that thing! Lumea oricum te va observa pentru cine ești și te va iubi pentru ce ai în minte și în suflet.

Prin urmare, let's all be less judgemental & more tolerant. Nu suntem o generație superficială, nu suntem femei frustrate, nu avem nevoie de validarea bărbaților pentru a ne simți bine în pielea noastră. Bărbații nu sunt nici ei niște animale disperate după plastic, sâni și buze. Haideți să evităm extremele de orice fel, să investim cel puțin la fel de mult timp în cultura, personalitatea și talentul nostru cât investim în felul cum arătăm. Personal, sper că reușesc să fac asta.

Dar sunt conștientă că pot exista și alte opinii decât a mea. Și vreau să mi le spuneți! V-ați gândit vreodată să vă faceți vreo operație estetică? Aveți vreun aspect al corpului care vă deranjează? Sunteți pro/contra operațiilor estetice? De ce? Sper să îmi spuneți despre asta în secțiunea de comments de mai jos - let's start a conversation, iar dacă aveți alte întrebări despre operație la care credeți că vă pot răspunde, don't be shy!

Love, (fie că sunteți operate, ne-operate, cu o tonă de machiaj, cu extensii, cu riduri sau cu un nas perfect din naștere),